Autor: Alexandra Gruian

E bine că la categoria cetățenilor indezirabili, pe lângă săraci, Romi, persoane LGBT sau cele purtatoare de HIV am mai adăugat un grup: femeile de carieră. Incontestabil cele mai privilegiate din enumerația de mai sus, îmi voi permite totuși ca de această dată să le iau apărarea. Asta după ce zilele trecute am citit un articol extrem de malițios la adresa lor, acuzându-le de egoism și iresponsabilitate în a alege să-și urmeze cariera în detrimentul familiei. Asta până când este prea târziu și când, desigur, putem să ne folosim de lacrimile lor că sunt singure și fără copii pentru a le întoarce pe post de arme: “nu mai plânge, așa îți trebuie!”.

Pentru a împăca toate părțile (inclusiv pe sine), o femeie trebuie să fie super-femeie, să își asume toate rolurile posibile fără să se plângă și căutând plăcere inclusiv în durere: și carieră, și copii, pe care eventual să-i nască fără să strige pentru că “ți-a plăcut când i-ai făcut.” Atunci când eșuează să facă astfel este stigmatizată pentru că a transgresat limitele genului  său. Toată lumea știe, o femeie fără copil nu e femeie, so family first! Și dacă ai timp, fă mamă și carieră.

 În condițiile în care 40% din populația României este în risc de sărăcie și excluziune, iar meritocrația nu este chiar o valoare supremă, cred că există suficient de multe motive care să ducă la dorința de bunăstare materială. Așezați peste această statistică presiunile unei economii globalizate și scăpate într-o bună măsură de reglementările statelor în căutare de investitori și veți avea tabloul unei piețe a muncii extrem de volatile și concurențiale, în care fiecare se luptă să-și atingă, dar preferabil să-și depășească indicatorii. În principal vorbesc despre corporații, pentru că acestea sunt recunoscute ca cele care monopolizează viețile angajaților lor, bărbați și femei.

  foto Alexandra Gruian Nu am întâlnit până acum pe nimeni care să-i acuze pe bărbați de faptul că își urmează carieră în loc să-și vadă de familie. Asta pentru că avem de-a face cu un fapt obiectiv – doar femeile pot face copii (dar acest lucru se schimbă odată cu avansul tehnologiilor reproductive și a modificării de legislație, prin care și cuplurile LGBT pot procrea) – și o serie de presupoziții patriarhale: că rolul femeilor este în principal să aibă grijă de familie, că bărbații sunt principalii responsabili cu asigurarea unui venit, că femeile fără copii sunt nu doar deviante, ci și suferinde. Istoria culturală a acestor presupoziții e lungă și spun doar atât: femeile nu sunt făcute să facă copii (în sensul în care destinul lor de mame să fie implacabil, iar acesta să fie scopul lor esențial), prioritățile femeilor pot să nu includă a avea un copil și chiar din contră, unele pot alege liber să nu procreeze deloc.

  Așadar, ceea ce rămâne este observația deloc subtilă că rolul femeilor în reproducere este mult mai amplu decât al bărbaților – ele poartă sarcina, dau naștere și alăptează, nimic nou până aici. Acest proces nu se încheie după ce copilul părăsește corpul mamei, pentru că în mod automat se consideră că femeile sunt principalele responsabile și cu creșterea copilului. Deci o femeie care vrea să se apuce de treaba asta trebuie să aibă în vedere: performanță scăzută la birou în ultimele luni de sarcină din cauza proceselor fiziologice și a controalelor medicale, cel puțin câteva luni de absență de la serviciu, timp în care poate fi luată decizia de a fi dată afară pentru că s-a găsit altcineva care să facă treaba. Și, dacă stai bine să te gândești, nu a fost nici așa ușor să fii angajată tocmai pentru există discriminare de gen la angajare, prin urmare ca femeie ai șanse mai mici pentru că un bărbat pare mai competent și mai există și riscul să rămâi însărcinată (ceea ce iată, s-a întâmplat, deci nici măcar nu poți să-ți acuzi angajatorul de fantezii). Ca să nu uităm și de avansurile sexuale neavenite suportate de frica repercusiunilor.

  Care este soluția? Evident, femeile care sunt într-o relație pot să-și asume riscul de a rămâne însărcinate, devening dependente de sprijinul financiar al partenerului/partenerei. În cazul fericit, se reîntorc la muncă după câteva luni, fiind acum vulnerabilizate prin faptul că au copii de care să aibă grijă și, prin urmare, este probabil să facă compromisuri de timp și calitate la serviciu. Să fii mamă este ridicat în slăvi de societate, este imperativ necesar din punctul de vedere al economiei, dar în final sprijinul pe care îl capeți seamănă mai degrabă cu un șut în fund – ia descurcă-te în condițiile date!

Revin, care este soluția? Mai bine zis soluțiile. Cel mai ușor, în sensul de cel mai puțin costisitor financiar, este o schimbare de responsabilitate în casă, însemnând parteneriat în familie. Dacă toată munca domestică + îngrijirea copilului sunt prerogativele femeilor, este clar că la un moment dat acestea cedează și trebuie să taie de undeva: de obicei din ambițiile profesionale. Lipsa sprijinului partenerului în familie face ca încrederea în capacitatea femeilor de a fi bune profesioniste să scadă, chiar dacă performanța acestora rămâne aceeași. Prejudecățile funcționează și în lipsa unei baze factuale.

 Există apoi acele politici menite să armonizeze viața personală cu cea familială. Ele includ concedii pentru creșterea copilului valabile pentru ambii părinți (existente și în România, dar câți bărbați îl accesează?), dar și facilități pentru femeile care au copii – încăperi pentru alăptare, creșe și grădinițe oferite de companie, program flexibil de lucru. În câte cazuri există așa ceva?

  Și acum ajungem la partea subtilă: femeile sunt discriminate, bun, suntem de acord. Dar într-un fel și ele sunt de vină: de ce se complac? Și iată, cercul s-a închis – dacă femeile și-ar cere drepturile, le-ar primi și problemele s-ar rezolva. În primul rând, coalizarea chiar și în interese comune este dificilă: este nevoie de o conștientizare a problemei ca să o poți rezolva, apoi de coordonare pentru a fi eficient. În condițiile în care am descris climatul de lucru al femeilor în corporații, cât de simplu pare să te mai și revolți, în condițiile în care poți fi dat afară în orice moment? Apoi, să nu uităm de faptul că imaginea unei femei de succes nu poate fi pătată de vulnerabilități: o parte dintre aceste femei nu consideră că au nevoie de vreun ajutor.

 Apoi, problema nu ține doar de reguli și proceduri. Dacă ar fi așa, în România și aiurea nu ar mai fi inegalitate de gen, pentru că avem toate legile necesare.    Prejudecățile însă funcționează în interiorul tuturor deciziilor pe care le luăm. Cum ziceam, nu este nevoie ca performanța unei femei să scadă pentru ca impresia să fie asta doar pentru că are un copil.

 Desigur, problema infertilității pare a fi exclusiv a femeilor de carieră care amână să-și întemeieze o familie din motive egoiste. Dar pentru că sursele infertilității sunt mult mai multe dincolo de elementul vârstă, și cuprind lipsa unei îngrijiri medicale corespunzătoare, factori poluanți din mediu și stres, numărul persoanelor infertile din rândul celor cu resurse materiale precare este mai mare. Pe aceștia însă nu îi acuză nimeni că nu fac copii – la urma urmei cine și-ar dori mai mulți săraci? Preferăm o țară de corporatiști (la masculin) și casnice.

harta-serviciilor