Autor:   Alexandra Gruian

Pe 2 noiembrie m-am dus la vot, în Leeds. Nu mai fusesem să votez de foarte mult timp și a fost foarte interesant să-mi regăsesc conștiința civică departe de casă, sau poate a fost perfect normal. În orașul englezesc din nordul Angliei lucrurile s-au desfășurat cât se poate de bine, nu era coadă, deși urma de vot era aproape plină în jurul prânzului, semn că nimic negativ nu a interferat cu procesul de votare. Este drept, Leeds nu are o comunitate românească atât de mare precum capitalele europene. Și totuși, am fost surprinsă de vuietul care a zguduit Facebook-ul începând cu seara de 2 noiembrie, de oamenii care se revoltau pentru că nu au apucat să-și stampileze susținerea pentru unul sau altul dintre candidați.

 În anii ’90 eram prea mică să înțeleg evenimentele de pe plan politic din România. Când privesc însă retrospectiv am imaginea unui mediu extrem de volatil, al exceselor și al zbaterilor pentru nașterea unei societăți democratice. Auzind explicațiile penibile ale responsabililor cu votul diasporei, am plonjat violent în atmosfera anilor ’90 – nu mai credeam în strategii de manipulare, de obstrucționare  a votului atât de grosolane. O sfidare vitriolantă a tuturor aspirațiilor democratice, dar și a inteligenței unor oameni care, profesori universitari sau nu, sunt mult mai avansați pe scara responsabilității.

 Alexandra GruianRomânia va deveni în curând o țară a diasporei, un suflet fără trup, iar politicienii români marșează cu aplomb, imbecil și imbecilizant, spre o decuplare a acestor oameni de tot ceea ce înseamnă România politică și geografică. Cei care pot, pleacă, dintre cei care rămân sunt cei câțiva care încă mai cred, cei care au investit prea mult până acum, cei prea bătrâni sau prea obosiți care nu pot relua totul de la capăt într-o altă țară, dar care își îndrumă copiii să plece și să nu se mai întoarcă altfel decât în vizită. Politicienii români, inclusiv cei mândri că sunt români, reușesc să transforme generație după generație într-una de sacrificiu, doar că sursa lor de legitimitate se subțiază tot mai mult, pe măsură ce apatia și absenteismul pe de o parte, dezgustul și emigrația pe de alta îi vor face să guverneze fără cetățeni, împotriva cetățenilor.

Diverse discursuri, aproape absente în campania electorală, vizează îmbătrânirea populației și migrația creierelor. O strategie pe termen lung ar fi trebuit să aibă aceste probleme în centru. Dar ce vedem este o bătaie de joc generalizată, împotriva celor care ar avea puterea să creeze prosperitate, dar sunt forțați să emigreze din cauza umilinței de diverse feluri pe care trebuie să o suporte, și împotriva celor care au contribuit masiv, din punct de vedere economic, dar care acum sunt văzuți doar ca o povară. Facem mișto de ‘căpșunari’ pe de o parte, ne mândrim cu geniile românești, dar le înfundăm calea după ce revin în România, după ce au studiat în străinătate pe de alta. “Românii noștri” de peste hotare susțin economia țării și ne aduc prestigiu în sport, cercetare, artă, dar îi fluturăm politicianist în timp ce le tăiem orice chef și posibilitate de întoarcere, sau orice susținere acolo unde sunt.

Departe de a pleda pentru naționalism, nici măcar pentru patriotism, sunt susținătoarea ideii că fiecare are o viață pe care are dreptul să și-o trăiască în cele mai bune condiții, iar dacă asta înseamnă emigrarea, foarte bine. Dar mă revoltă lipsa de responsabilitate politică și civică provocatoare de lipsuri materiale și frustrare, care face din a pleca din țară o necesitate obiectivă, și nu o alegere. Nu este deci nici o surpriză că odată plecați, cetățenii români sunt bine uitați, eventual regăsiți post-mortem, când avem nevoie de o infuzie de mândrie și ne amintim de contribuțiile lor la moștenirea globală, asta în cazul în care au avut privilegiul să acceadă în cercurile superioare ale societăților în care au plecat.

 Nu este o noutate ceea ce am scris: politicienii români au tăiat de mult legăturilor cu toată lumea, cu cei de acasă ca și cu cei din străinătate. Dar probabil plecarea mea din țară și evenimentele recente m-au făcut să rezonez mult mai puternic la modul în care sentimentul de neapartenență apare de când ești în România și, odată plecat, el nu se amplifică așa cum ar fi de așteptat, în principal pentru că guvernanții au grijă de asta. Și probabil expresia de mai sus, cu România viitorului ca un trup fără suflet, este greșită, este nedreaptă pentru cei care sunt în țară și fac tot ce pot să(-și) creeze un mediu respirabil. Dar cu siguranță e vorba de un spirit scindat, de frustrare cumulată cu o speranță uneori disperată, de o putere creatoare inhibată social, birocratic, politic.

harta-serviciilor